Jurământul lui Hipocrat nu ţine de foame…
Medicul nu e obligat să fie uman. Nu e obligat să aibă compasiune. Nu e obligat să rezoneze cu suferinţa bolnavului. Nu e obligat să aibă milă. Astea nu sunt în fişa postului şi nu sunt reglementate prin lege.
Medicul e obligat să fie foarte bine pregătit. E obligat să fie competent în specialitatea sa. Medicul e obligat să respecte drepturile pacientului. Şi aceste drepturi sunt în număr mare. Medicul e obligat să facă tot posibilul pentru a salva viaţa bolnavului sau, atunci când nu se poate acest lucru, să uşureze suferinţa.
Medicul nu e obligat să le sufle în fund pacienţilor. Medicul nu e obligat să sacrifice timpul lui liber pentru a urmări un bolnav. Medicul nu e obligat să răspundă la telefoane în mijlocul nopţii, de sărbători, în zilele declarate, prin lege, libere. Medicul nu e obligat să-şi neglijeze viaţa personală, timpul său de odihnă, uneori, timpul de studiu, pentru a prelua un bolnav. Aşa că nu vă mai indignaţi şi nu mai înjuraţi medicii care nu vor să sacrifice timpul lor liber pentru că vă apucă pe voi cheful de consultaţii prin telefon. Există un serviciu de preluare a urgenţelor, în caz că vi se întâmplă ceva. Există medici de gardă, la care puteţi apela. Medicul este şi el om şi are toate drepturile pe care le aveţi şi voi. Inclusiv dreptul la timp liber.
Unii colegi vă arată o faţă impersonală, impenetrabilă şi atunci voi, stimaţi pacienţi, începeţi să intraţi la idei. Că poate aveţi ceva grav şi nu vrea să vă spună. Poate vă ascunde faptul că aveţi cancer. Poate vă ascunde faptul că urmează o perioadă plină de suferinţă şi cine ştie câte alte idei vă mai bântuie. Asta e consecinţa faptului că, de multe ori, în minunata ţară în care trăim, pacientului i se ascunde adevărul. Adică, un bunic are cancer. Medicul informează familia, dar bunicului respectiv nu-i spune. De ce? Habar nu am. Eu, personal, sunt dureros de sincer cu pacienţii mei.
În lumina celor de mai sus, încerc să vă înţeleg, dragi revoltaţi, care acuzaţi toţi medicii că sunt şpăgari. Vă consultă un medic în modul cel mai profesionist cu putinţă. Vă pune întrebări. Vă examinează din cap până în picioare. Dar voi îl simţiţi rece. Îl simţiţi ca pe un robot. Medicul e distant. Şi atunci ce faceţi? Umblaţi în buzunare şi scoateţi aşa numita şpagă. Pentru ce? În mintea voastră răspunsul e clar. „Pentru a avea grijă de mine. Pentru a-mi acorda o atenţie deosebită.” Deci, cumpăraţi un comportament pe care medicul nu e obligat să-l aibă faţă de voi. Şi mai este o parte care vă bagă la idei. Situaţia în care medicul nu a luat plicul oferit vă produce cea mai mare frică. „De ce nu a luat? E clar, nu mai am scăpare.” Nici dacă ia, nici dacă nu ia, nu sunteţi mulţumiţi.
Nu confundaţi medicina cu voluntariatul. Nu toţi medicii lucrează la Crucea Roşie. Şi apoi, după ce medicul ăla vă face bine, îl înjuraţi pe unde apucaţi şi vă lăudaţi cu sumele pe care le-aţi dat ca şpagă.
Mergi cu maşina la un mecanic. Ăsta îţi spune clar: „Dacă trec reparaţia pe bon te va costa foarte mult, dar dacă vii după program, ţi-o repar la jumătate de preţ.” Ce alegeţi? Varianta a doua, nu? Maşina merge ceas după aia, dar voi tot şpagă aţi dat. Şi nu am auzit să fie înjuraţi mecanicii aşa cum sunt medicii. În fine. Peste tot daţi şpagă, dar săriţi numai în capul medicilor. De ce?
Când a terminat asistenta să îţi lege halatul la spate, ţi-ai pus mănuşile. Eşti pregătit să intri în sală. Profesorul e deja acolo. Mai sunt doi medici specialişti şi trei asistente. Instrumentarul e aranjat frumos pe un câmp steril. Pacientul e anesteziat. E un copil. Au discutat cu anestezistul şi au hotărât ca prima parte a operaţiei să se desfăşoare sub anestezie generală. Apoi, vor vedea.
Tragi aer în piept şi intri în sala de operaţie a secţiei de Chirurgie Plastică şi Reconstructivă. Pacientul e un copil care şi-a amputat complet mâna dreaptă, un pic mai jos de articulaţia pumnului. A avut noroc pentru că fost adus rapid la spital, iar mâna amputată a fost transportată în condiţii destul de bune. Acum se încearcă replantarea. Trebuie să se sutureze muşchi, artere, vene, tendoane, nervi şi să se alinieze oasele. E o treabă al naibii de migăloasă şi de complicată, care se poate face doar sub microscop. Şi nu oricine e în stare de aşa ceva.
Politicos, aşa cum ai fost toată viaţa, saluţi plin de respect.
– Studentule, nici aici nu scap de tine? Vocea profesorului.
– Domnule profesor, replantarea e subiectul lucrării mele de diplomă. Când am auzit că aţi intrat în sală cu aşa ceva, am fugit să vă găsesc. Vă rog să mă lăsaţi să asist.
Profesorul râde. Spune către ceilalţi pe un ton ironic.
– Auziţi ce spune studentul ăsta eminent? Cică vrea să asiste. De parcă eu am nevoie de momâi aici.
– Aşa eram toţi la început, spuse unul dintre medici.
Profesorul îşi înfige privirea în ochii ochii mei.
– Ieşi afară!!! Nu am nevoie de spectatori!!
Îi înfrunt privirea. Nu spun nimic. Asistentele au îngheţat, deşi sunt obişnuite cu comportamentul lui.
– Nu auzi? Vreau să ieşi afară. Nu încep operaţia până nu pleci. Aşa faceţi toţi. Visaţi să ajungeţi chirurgi, veniţi la o operaţie, două, şi apoi nu mai puneţi mâna pe carte. Habar nu aveţi. Numai prostii aveţi în capul ăla. M-ai auzit, fotbalistule? Ieşi afară din sală!! Ai să ajungi chirurg prin corespondenţă!!
Trag aer în piept, număr până la cinci, şi încep.
– În primul rând, eu nu joc fotbal. Nu-mi place. În al doilea rând, până acum, şi sunt în anul şase, am făcut facultatea în multe săli: de operaţie, de lectură, de disecţii, de cursuri, chiar şi de box. Deci am câte ceva în cap, chiar dacă afişez moaca asta de măcelar. În al treilea rând, pacientul e deja adormit. Ne certăm între noi sau ne apucăm de treabă?
Linişte. Medicii specialişti au zâmbit. Profesorul a pus mâna pe un bisturiu minuscul şi l-a aruncat înspre mine. L-am prins, că doar eram sportiv, cu reflexe bune.
– Ăsta e primul care are sânge în el. A fost ieri o studentă care, după ce am urlat la ea, a început să plângă şi a plecat. Vino încoa, studentule! Meseria se fură, nu se învaţă. Dacă faci vreo tâmpenie, ai cuvântul meu că nu termini facultatea.
Operaţia a durat 13 ore. M-a lăsat profesorul să suturez vene, tendoane şi muşchi. Plus pielea, la final. După timpul ăsta petrecut în sală mă simţeam ca un mare sac de cartofi. Abia mergeam, abia vedeam. Dar micul pacient avea mânuţa replantată corect şi va fi în stare să scrie, după ce va face recuperare specifică. Cel mai frumos gest pe care l-am văzut în sală, şi se întâmplă de fiecare dată, e acela în care, la finalul operaţiei, medicii care au operat îşi strâng mâna, peste pacient. E cev
a atât de solemn şi de frumos încât te lasă fără cuvinte.
Şi, după toate astea, să aud cum mulţi ignoranţi judecă medicii? Să aud cum sunt numiţi şpăgari? Să văd atâta lipsă de respect? Şi din partea cui? Din partea unei categorii de populaţie care nu ştie cum o cheamă, cu buletinul în mână? Din partea unor analfabeţi care niciodată nu vor fi în stare să citească o carte dacă nu are poze? Din partea unor sclifosiţi care cred că totul li se cuvine? Din partea unor invidioşi? Din partea unora care nu vor fi capabili niciodată, generaţii întregi, să facă ceea ce face un medic?
Vă doriţi să fiţi voi sau copiii, mamele, taţii, bunicii, fraţii, surorile voastre, sub bisturiul unui medic care se gândeşte că nu are bani de benzină sau de altele? Vă doriţi să vă încredinţaţi viaţa în mâinile unui om care e apăsat de nevoi şi lipsuri personale? Nu cred. Atunci, înainte de a face paradă de drepturile voastre, mai bine aţi trage de mânecă pe cei pe care i-aţi votat, ăia care v-au împărţit găleţi şi calendare şi v-au prostit pe faţă, să construiască bugete astfel încât sănătatea să fie chiar o prioritate. Cu medici obosiţi, puţini şi prost plătiţi, nu poţi face performanţă. Nu poţi cere sacrificiu, dacă nu oferi compensaţii. Nu poţi cerşi atenţie cu plicul. Statul e cel care trebuie să aibă grijă de comorile sale, de valorile în care a investit, nu pacienţii cărora abia le ajung banii de medicamente, de mâncare şi de plata întreţinerii la bloc.
Eu nu am nevoie de şpagă pentru a-mi face meseria, chiar dacă jurământul lui Hipocrat nu ţine de foame. Şi ca mine sunt mulţi medici. Medici care se implică, medici care muncesc în linia întâi, în dispensare care arată ca fostele CAP-uri sau în spitale, permanent subfinanţate, medici care au compasiune şi sunt aproape de cei pentru care trăiesc: PACIENŢII.
Autorul: Vindecătorul
